Născut la 25 ianuarie 1964, Ciprian Chirvasiu este licenţiat în filologie (a absolvit Facultatea de Filologie, secţia Limba română-limba engleză, la Baia Mare), dar a renunţat, după o scurtă vreme, la activitatea didactică, dedicându-se… gazetăriei. În anii de după decembrie 1989 a lucrat la câteva publicaţii, cea mai importantă fiind Evenimentul zilei, ziar la care a fost şeful secţiei Reporteri speciali – investigaţii. Au urmat postul de consilier de presă şi purtător de cuvânt al Prefecturii Argeş, cel de redactor-şef adjunct la cotidianul Gardianul, în prezent Ciprian Chirvasiu fiind şeful secţiei Eveniment la Jurnalul naţional. Este membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti. A debutat cu versuri în revistele Amfiteatru şi S.L.A.S.T., iar primul volum de poezie ce îi poartă semnătura se intitulează Profesorul de limbă moartă şi a apărut, în 1996, la Editura Vinea. Cartea a fost distinsă cu Marele Premiu la cea de a VII-a ediţie a Festivalului Naţional Ion Vinea, la secţiunea Debut în poezie. În anul 2002, numele lui Ciprian Chirvasiu a apărut pe coperta unui al doilea volum, de data aceasta de convorbiri despre Nichita Stănescu, intitulat Ateliere în paragină – 24 de ore şi miezul nopţii cu Aurelian Titu Dumitrescu şi apărut la Editura Carte de suflet.


Duminică, pe la orele cinci, doamna Portăreasă auzi împuşcătura şi se duse la camera lui, bătu de două ori şi-l întrebă ce face el acolo şi, pentru că nu răspundea nimeni, chemă pe domnul Gardian, care întrebă şi dânsul la uşă şi, dacă tot n-a răspuns nimeni, a chemat vecinii şi a spart încuietoarea şi, când au intrat înăuntru, nu era nimeni, d-aia nu răspundea nimeni. Şi-au mai venit nişte femei îmbrăcate în doliu şi l-au întrebat pe domnul Gardian ce se petrece şi domnul Gardian le-a zis că nimic... (fragment dintr-o declaraţie).
1. Chiar tu, pe când te plimbai nedumerit şi oarecum trist pe marile bulevarde, te-ai abătut pe acolo şi ai văzut şi tu că nu era nimic, nimeni şi te-au apucat o bucurie şi o ridicare atât de mare încât te-ai pomenit păşind pe aer, deasupra pieţei.
2. Şedea pe valuri calde, dus pe gânduri, îşi privea picioarele şi i se părea că sunt prea multe două, soarele acela de miere bătea în Aquarium fără încetare, zi şi noapte. Maţele mamei, grămădite pe cer, se umpleau şi se goleau la răstimpuri, câteodată femeia gemea sau ofta, câteodată ţipa, dar cel mai adesea primea vizite atunci când gemea şi ţipa. Cel mai adesea atunci lui îi treceau prin cap cutremure, tulburări, dezastre, dihonie, despre care a aflat mai târziu că se numeau cuvinte. Când femeia nu primea vizite, el îşi amintea. Avea o singură amintire despre două – să le zicem – cuvinte, care s-au întâlnit, precum zidurile tâmpite, la colţ. Lui îi plăcea nespus amintirea asta. După ce termina să şi-o amintească, o lua de la capăt. Dar nu putea mereu să se stăpânească şi, în răgazul dintre două aminteli, se întreba, uimit la culme şi oarecum trist, de ce cuvintele acelea care s-au întâlnit erau două, adică exact câte numărau picioarele lui, şi de ce el se întreba asta exact între două aminteli. De ce, câteodată, inima femeii care-l ţinea în gazdă (doamna Portăreasă) bătea, în acelaşi timp, de două ori, aceeaşi secundă, iar bătaia venea dinspre sânul stâng, care mai avea un sân drept, deci doi. Şi dinspre bătaia sânului acela stâng se auzea, răvăşită, încă una, mereu alta. Pentru el, secunda însemna două bătăi, el însuşi era două convulsii de metronom, două ziduri tâmpite care s-au ciocnit, sfioase, la colţ. În rest, era bine. De obicei, şedea dus pe gânduri, pe valuri calde, mişca degetele picioarelor şi, privindu-le, se amuza teribil. Dimineaţa, după buletinul de ştiri, pe când te bărbiereai, fluierând un cântec zglobiu, ca nişte miei, te-ai surprins întrebându-te, oarecum nedumerit, de ce sunteţi doi. Animalul zâmbi şi tăcu.
3. El era un avorton spontan, perfect şi tandru. Naşterea lui fusese plănuită ca o lepădare, o eutanasie inocentă, la patru luni. Maică-sa înghiţise pastile şi siropuri, iar taică-său, soldat necunoscut (câţiva susţineau că s-ar fi numit Panthera), îi făcuse intrarea, ieşirea în lume, lui, celui care învinge: apucase de picioruşul care se iţea dintre vintre şi trase cu nepricepere: picioruşul s-a rupt cu un pocnet mic. Atunci el n-a mai simţit nimic, doar, la maturitate, piciorul fără gleznă l-a ajutat foarte mult la piruete. Însă tare s-au înspăimântat părinţii lui cei doi când au văzut că mişcă şi respiră, că-şi rupe casa cu dinţii, desenând apoi cu degetul un semn în praful odăii. Dacă au văzut că mişcă, l-au lăsat să trăiască.
4. La anumite ceasuri ale zilei, din anumite pricini, ori când geometria se frângea de la sine, planeta se prăvălea într-o parte, într-alta, iar lucrurile ei se izbeau, se ciocneau, se zdrobeau. El se cutremura ca de o viziune şi, în sensul invers al acelei căderi, făcea piruete pe piciorul lui fără gleznă. Scârţâind, gemând, ţipând, pământul se îndrepta la starea lui dintâi, ca o fregată abia ieşită din beţia furtunii.
Odată se afla la marele Aquarium al oraşului şi cineva i-a arătat, printre peştii coloraţi, un minuscul bumerang de carne: „Este piciorul lui Alexandru, cel care învinge. El nu mănâncă, nu doarme, nu respiră, şade numai pe valuri calde, dus pe gânduri. Câteodată rosteşte cuvinte atât de oribile încât lumea se cutremură, se prăvăleşte într-o parte, într-alta. Din coasta lui ţâşnesc apă şi sânge, se primeneşte cu oxigen apa din aceste carcere de sticlă, peştii sorb cu nesaţ şuvoaiele de sânge şi-l iubesc. Apoi se aud un geamăt, un scrâşnet indefinit şi pământul se îndreaptă la starea lui dintâi.
Iar el, privind atent înăuntru, nu văzu nimic decât nişte peşti fericiţi. Fiindcă te aflai aproape, ai privit chiar tu acolo şi nu era nimic. Parcă nici peşti nu erau, doar ecoul strigătului tău de groază a venit ceva mai repede înapoi, ca şi cum nu s-ar fi întors din cer, ci chiar din burta chitului.
Animalul se prefăcea că doarme, dar – tu ţi-ai dat seama – ţinea un ochi deschis enorm, iar împrejurul pupilei era un câmp de nisip ori de apă sărată; în adâncimea aceea sclipeau stele, peşti coloraţi, frânturi de cuvinte.
5. Căpătase puterea să mimeze orice, chiar şi locul unde îşi ascundea uneori sila de el însuşi. Atunci, în piaţă, mima Apocalipsa. Se făcea că e mielul şi sfâşia ultima pecete cu dinţii. Ar putea fi o artă, ţi-ai zis, dar nu pricepeai nici de ce mielul sfâşie pecetea cu dinţii, nici de ce mama ta zâmbi şi tăcu nedumerită când ai înjurat-o de naştere, de Paşti.
Visul de la five o’clock: ai încercat să-l imiţi, să sfâşii pecetea cu dinţii; în oraş s-a revărsat această după-amiază ternă, ce străbătea cartierul insomniei mele. Nisipuri cosmice zăbovind o clipă deasupra sălii de balet (Pas de deux, pas de trois...), Primăria decretând stare de siestă. Şi pe aceste străzi atinse de moarte, descheiată la toate cicatricele, zăresc trecând o fată frumoasă care mi s-a-ntâmplat. Năruit în cântec, mă trezesc călătorind prin biblioteci ca un abur şi doar o sugrumare neaşteptată a memoriei mă călăuzeşte spre neant, cu piruete obscene.
6. L-ai pândit îndelung, i-ai descompus gesturile, ai trasat harta rătăcirilor sale, ţi l-ai închipuit făcând dragoste, strâmbându-se în oglindă când se spală pe dinţi, el se purta ca un stăpân de herghelii, mirosea a sudoare de cal, a grajduri, a praf, trăsurile fluierau în urma lui pe marile bulevarde şi, privindu-l oarecum trist, i-ai zărit în ochi cavalcade şi, parcă, te-ai surprins nechezând uşor.
Luni dimineaţă, femeia ta zâmbi şi tăcu.
Five o’clock: viziune a porţelanului, dormitând în hamacul unei disperări oarecare, printre sertare îndesate cu îngeri. Lene programată a simţurilor şi a raţiunii, impotenţă imperială, incunabul care nu îţi spune nimic, nu îţi face nimic. Lichidul burghez al unui surâs ţi se prelinge printre riduri, o palmă întinsă deasupra îţi acoperă destinul de maimuţă gânditoare, de iepure mecanic în care frica a intrat prin crăpături. Eşti paşnic. Ştii că urmează o mulţime de asedii, o mulţime de fugi, ştii că te vei retrage într-un spaţiu provizoriu, într-un timp provizoriu. Nu ştii de când până când, de unde până unde. Nu ştii.
După cum n-ai ştiut, niciodată, nimic.
7. Marţi, de foame, pisica ta se dusese să moară după bufet şi tu ai împins bufetul şi ai căutat-o, dar nu era nimic în dosul bufetului, doar tu erai oarecum nedumerit de întâmplarea cu uşa: cineva plângea la uşa ta şi te-ai dus să deschizi, ai deschis şi nu era nimeni, nici uşă nu era, iar despre tine ce să mai vorbim?
Ai ieşit deci să-ţi odihneşti tristeţea pe marile bulevarde, să iei oxigen, să te linişteşti puţin, dar oraşul era în fierbere, oameni palizi lipeau afişe pe stâlpi, pe garduri, pe oameni, afişe albe pe care nu scria nimic, nu reprezentau nimic, pe nimeni. Dinspre Aquarium cineva răcnea, megafoanele gării transmiteau în direct discursul, trenurile se opriseră în câmp şi ascultau îngrozite. Ai pătruns înăuntru şi acolo nu era nimeni, doar piciorul lui Alexandru, la o tribună, îşi povestea viaţa aşa cum a fost.
Animalul se prăpădea de râs, iar el făcea piruete uraganice şi marginile trenciului i se ridicau deasupra capului, ca nişte aripe negre, şi planeta nu se clintea din starea ei dintâi.
Te-ai sprijinit de un zid, ţi-ai amintit întâmplarea cu pisica, întâmplarea cu uşa şi, zâmbind uşor, ai început să plângi.
8. Sentimental mugea fanfara de sărbătoarea aceea pluşată, când tu te plimbai calm şi oarecum trist pe marile bulevarde, printre pungi de hârtie, cioburi, pisici tărcate, şi oamenii alergau puţin nedumeriţi spre grădina publică, unde el meşterea la o maşinărie cu pârghii şi scripeţi, şi maşinăria gemea şi ţipa, zvâcnind o aripă albă, şi el o mângâia domol pe cea neagră şi aripa neagră tremura speriată, iar tu simţeai o părăsire uriaşă în tot.
„Eşti piciorul rupt al calului pe care s-a mizat”, îţi şopteşte singurătatea, prinzând chip şi asemănare. „Nimeni nu ucide, nimeni nu evadează la five o’clock, îi răspunzi melancolic-dement. Lumea e bine alcătuită: eu sunt, restul este, dar de ce suntem doi?” Anexă la propriul tău dosar, te scalzi în tabieturi îngheţate, canaste, table, şeptici, jocuri de societate, lehamitea îţi alungă sentimentele în aiurarea minţii. Fără să vă priviţi, o să vă mângâiaţi gâfâind, cu nervii curgându-vă din încheieturi, cu o patimă tocită.
Acolo totul e posibil...
9. El a trecut pe-aici şi nu te-a văzut, te-ai aruncat sub roţile quadrigii lui, să te vadă, şi el nu te-a văzut, ai fluturat eşarfe. În zadar. El a trecut şi se uita înainte. „Binecuvântează măcar!”, ai implorat, şi „Frică tuturor!”, a binecuvântat el.
Five o’clock: luciditatea se gudură pe pereţi ca o căţea de cristal; vei atârna la rever decoraţiile din primul război cu tine însuţi, vei graseia, vei pendula împreună cu aceste sanatorii, cu bâzâitul vieţii domestice şi vei recompune adevărul din obsesii.
„Bună seara, doamnă!”
„Bună seara. Nu v-a căutat nimeni, să ştiţi...”
10. Tu cu flori în gură, iubirea ta coborâse absentă din vagonul poştal, ca o mănuşă splendidă pentru dresură de şoim. Cumva era un alt fel de sărbătoare şi ai turnat în cupe, oarecum mirat, praf de culoarea cidrului. Foarte mult praf. Fanfara dispăruse cu furtuna de treisprezece, vâna gării se zbătea ca o găină cu gâtul sucit, „pas de deux, pas de trois”… Ce văzduh limpede! Un mecanism perfect arestase în sine firul de nisip. Animalul se oprise tulbure, între traversase şi undeva se auzea chiotul unei petreceri cu şampanie, cu lampioane roşii.
Visul: cineva plângea la uşa ta şi te-ai dus să deschizi, ai deschis şi-a năvălit înăuntru o cohortă de contabili feroci, care ţi-au întors buzunarele pe dos, care te-au arvunit pentru ce va să vie, care te-au şcolit cum se moare citeţ, care, apoi, au sărit pe geam, lăsându-te sleit şi sărac. Mâine se vor întoarce la aceeaşi oră, să te interogheze, să te evalueze, să-ţi răsucească uşor cheiţa de la inimă, să mai funcţionezi până a doua zi, la five o’clock.
11. Gesturi care nu schimbă nimic. Şi aventura până la capătul coridorului infernal, unde creierul tău clipeşte atent, ca o şopârlă toropită. Aştepţi să se întâmple ceva esenţial şi iată: el trântise la perete o uşă, iar dinăuntru se auzea cum cresc munţii şi el ieşise urlând pe maşinăria zburătoare.
Five o’clock: parşivitate de iceberg, dandy cu lornion, ascunzând sub frac stiletul pentru înjunghiat regine; dulciuri şi cafea, samovar şi pipă; bancuri de purpură şi pudori excitate; bârfe şi lămpi cu abatjour. Nemărginire în talpa lui stângă şi întinsă deasupra, acoperindu-şi destinul de maimuţă gânditoare, iar în talpă – tu ai intuit – linia vieţii, cea a dragostei, viitorul, fata aceea descheiată la toate cicatricele, pisica ta, crucea care semăna, straniu, cu o literă.
12. Zilnic străbăteai acel coridor şi zilnic te opreai în faţa aceleiaşi uşi, zilnic disperarea creştea izbind cu pumnii, zilnic, în pieptul aceleiaşi uşi, iar lumea zicea „Acesta-i un viciu” şi-n spatele uşii – tu bănuiai – se întindea, surâzător, deşertul.
La five o’clock: „Doamne, ce beznă asurzitoare pândeşte în ungherele măririi Tale şi cum tăcerea lăcătuieşte buzele zborului! Câte oase de şarpe, Doamne, delirează pe aceste străzi atinse de moarte şi ce muzici sălbatice ard în struguri, ce freamăt!”, spuneai ca pentru tine, zilnic, străbătând acelaşi coridor infernal spre intrare, să ieşi, iar Animalul te aştepta la ieşire, să ieşi, şi tu, iarăşi, nedumerit, trist, nu mai pricepeai nimic. El se tolănise într-o vitrină cu dulciuri, dându-se de ceasul morţii şi – presimţeai – doamna Portăreasă îţi va zice din prag: „Bună seara, nu, nu v-a căutat nimeni!” Ca să-ţi stăvileşti greaţa, ai gândit cu voce tare această maximă stupidă: „Suficient de târziu, totul se transformă în căcat!”
13. Abia scăpat de la cheremul isteriilor iubirii tale şi, cu fruntea spartă de nevroza oraşului, încercai să fluieri un cântec zglobiu, cu nişte miei, ori să dezmierzi ambulanţe sfioase, maici de campanie, bandaje, când cineva zise „Linişte, domnule, se moare încă, linişte!” şi se porni să plouă cu păsări întunecoase, piepturi de păsări se rostogoleau pe geamuri, pe acoperiş, ochi de păsări, erai ud de vaierul păsărilor, „Oxigen, nu mai avem oxigen!”, a hohotit şoferul unei ambulanţe, „Daţi-ne puţin oxigen!”, a cerut călcând în vârful picioarelor peste gâturi de lebede, „Linişte, domnule!, i-a zis cineva, nu vezi că se moare?”, şi chiar muribundul a tăcut oarecum nedumerit, şi chiar Animalul aţipise pe streaşina catedralei.
14. (Mai ţii minte?). Animalul învârtea manivela flaşnetei cu iluzii şi apărea un alai cu mireasă bună de-mpuşcat şi, dacă el înceta să învârtă, dispărea şi alaiul, şi mireasa, iar, dacă învârtea iarăşi, apărea un om care purta o cruce, pe un munte numit Golgota, către un loc numit Căpăţâna.
La five o’clock, pădurile mărşăluiesc prin oraş, în ceasornic se tânguieşte un muezin tomnatic, curând va fi noapte, fetiţe alungate cutreieră lujerii somnului, de parcă undeva umbra ciopleşte în auz corăbii.
15. După întâmplarea cu pisica, după întâmplarea cu uşa, ai constatat, oarecum nedumerit, un fel de cadenţă a întâmplărilor asemenea. Într-o dimineaţă ai descoperit că aparatul tău de bărbierit există doar pe jumătate, că şamponul se împuţinează cu fiecare secundă, că din prosop au rămas doar sunete. Te-ai privit în oglindă, lacom, până la orbire te-ai privit, şi acolo ceva îţi devora chipul, o lepră a reflectării, care ştergea suprafaţa oglinzii, până când oglinda a devenit un afiş alb, pe care nu scria nimic, care nu reprezenta nimic, pe nimeni.
Atunci ai vrut să-ţi tai beregata cu lama, dar aparatul de bărbierit dispăruse, nici lamă nu era, cât despre faptul că nici astăzi nu te-a căutat nimeni, ce să mai vorbim?
16. (Mai ţii minte?). Văzul îţi lunecase în pântece şi-n loc de măruntaie pântecele tăinuia o caravană ucigaşă.
„Eu sunt omul, iată omul, i-ai desenat cu degetul în colbul odăii, cine se simte mai vinovat decât mine să ridice piatra, să mişte muntele, să-l înveţe roditul pe smochin, să rupă cu dinţii pecetea!”
„Nu te mai teme în halul ăsta, ţi-a zis caravana ucigaşă, nu te-a căutat nimeni, nimic, niciodată!”
17. Sau când l-ai întrebat de ce te-a părăsit, ţi-a răspuns cineva, spune, ţi-a răspuns cineva?
Erai acolo, ţintuit cu piroane de piciorul lui în formă de T şi acel obiect se rotea ameninţător, făcea piruete, doamna Portăreasă uitase lacrimile acasă, orbitele ei strângeau, în dosul pleoapelor, un câmp de nisip ori de apă sărată ori de greieri amputaţi şi, cu buretele îmbibat în oţet, ţi-ai uns pe buze acele cuvinte şi ai numit piciorul lui Alexandru, zicându-i Ion, şi te-ai întors către ea şi i-ai spus: „Femeie! Iată fiul tău!”
18. Sau când cereai îndurare şi nu se auzea nimic împrejur, nici măcar tu cerşind îndurare, şi te loveai cu pumnii în cerul gurii şi nu se auzea nimic, decât seara, vag, un zgomot de jaluzele. Doamna Portăreasă zâmbi şi tăcu nedumerită când ai înjurat-o de naştere, de Paşti. Numai pentru că ţara se afla la mare nevoinţă, ea zămislise brusc unsprezece bărbaţi, doar ultimul rămăsese la vatră, pe jumătate născut, cu fruntea între vintre, şi, înainte de a pleca, ea îl botezase Iuda, se grăbeau, ţara era în mare primejdie.
Şi dacă tot nu mai folosea la nimic, ea l-a supt înapoi.
Era joi.
19. Vineri – la prânz – el se pregătea de război, înfloriseră zarzării şi el se pregătea de război, oamenii dădeau din cap îngrijoraţi, îl băteau pe ceafă, el îşi cosea vipuşca de gheneral. Tu frunzăreai o gazetă şi ţi s-a părut c-ai mai văzut-o cândva, ştirile de azi erau cele de-atunci, istoria se plictisise şi, pe marile bulevarde, trecea un copil, cu un cerc. Sâmbătă, în zori, Animalul se întoarse rănit, ambulanţele împroşcau eterul cu lanterne albastre. „Oxigen, a cerut un şofer, daţi-ne puţin oxigen!”, a cerut, „Linişte, domnule, nu vezi că se moare?”, i-a zis piciorul lui Alexandru, iar peştii coloraţi tăcură oarecum speriaţi, nedumeriţi, fericiţi, sorbind cu nesaţ şuvoaiele de sânge, iubindu-l.
20. Risipise pulbere peste oraş şi câmpie de hârtie albă pe care nu scria nimic, nu reprezenta nimic, pe nimeni, iar mai apoi, când tu păşeai calm şi oarecum trist pe marile bulevarde, ai ascultat dinspre tălpi cum cineva te răsfoieşte şi ai băgat de seamă că pulberea este plină de semne. Călătoreai prin biblioteci ca un abur. Încercai să-ţi aduci aminte ce ar fi fost dacă – să zicem – cele două cuvinte n-ar fi dat unul într-altul, ca tâmpitele, la colţ şi ai văzut clar acea livadă cu zarzări în floare, Ghetsemani, devastată de caravanseraiul unei hoarde. Unii şedeau duşi pe gânduri lângă foc, alţii silabiseau arabescurile de pe flăcări, unii făceau dragoste, alţii – unsprezece la număr – se strânseseră în jurul chivotului şi ascultau cu groază vorbele acelui minuscul bumerang de carne, „Frică tuturor!” binecuvânta dânsul, iar ei se aruncau cu faţa la pământ, cu mâinile în cruce, şi pământul se cutremura, prăvălindu-se dintr-o parte în alta. El intrase atunci în cort, zvârlise disperat păturile de pe tezaur şi prinse să mângâie cotoarele acelor incunabule care se prefăceau în pudră sub mângâieri. Iar când a simţit pe umăr o mână, s-a întors, furios, s-o reteze, însă doamna Portăreasă i-a zis cu blândeţe: „Lasă-le, Alaric, lasă-le! Nu te-a căutat nimeni...”
21. Şi ai vrut să le povesteşti legenda marilor bulevarde, voiai să le spui că ele sunt doar închipuire a zilei incendiate, dar nu ai reuşit decât o grimasă care a sfărâmat o statuie, prefăcând-o într-o muţenie, într-o lespede. Şi nici Petre nu te-a crezut când l-ai chemat la tine pe ape, nici Toma, nici Pilat, nici poporul tău. Nimeni!
La five o’clock, el închiriase dansatoare pentru dezmăţul final, cu lampioane roşii. Putorile băteau tamburine, agitau clopoţei, după o muzică neauzită, dansau salomeele, casandrele, „pas de deux, pas de trois”, printre nori pluteau peşti coloraţi, fericiţi, ambulanţe, se despuiau maicile de campanie, lesbienele se lingeau pe tălpi, apoi dansau iarăşi, el mima Apocalipsa, gomoriza, sodomea, făcea piruete în sensul precis al piciorului de carne, nevasta lui Lot bătea zilnic în pieptul aceleiaşi uşi, iar uşa nici nu era, după cum înăuntru nu era nimeni, nimic, niciodată, decât poate o grămadă mică de sare. Pleca înapoi uşor nedumerită, căci vacarmul se auzea mai apăsat, mai cumplit, doamna Portăreasă dădea din umeri, zâmbind, se iviseră zorii cei răi, iar el tocmai biciuia balerina care, în travaliu, se străduia să nască un bărbat frumos, cu irişi verzi, ce se numea Iuda Iscariotul.
Animalul calcula pe un abac zilele rămase, iar ele îi ieşeau mereu două. Oamenii îl strigau pe nume, lui nu-i păsa, asta din pricină că unii îi ziceau Abbadon, alţii Aldebaran, confundându-l, de fapt, cu Iona.
22. El ştia cu exactitate totul. În servieta lui deformată se mumificau procesele-verbale ale tuturor stărilor. Avea un tabel cu bărbaţii şi un tabel cu femeile, un tabel cu zeii şi un tabel cu sine însuşi. Restul putea fi găsit în alte tabele. Fuma enorm şi se hrănea cu cafea, n-a fost auzit niciodată vorbind, nu-l cunoştea nimeni, doar câţiva susţineau c-ar fi un înger, alţii – că ar scrie poeme.
Sigur, l-ai urmărit în taină, ca să pricepi. Şi ai aflat următoarele: locuia pe strada opt, colţ cu Răstignirii, zilnic cumpăra câte o pâine proaspătă şi un kil de vin negru, zilnic doamna Portăreasă îi spunea, la intrare, câteva cuvinte porcoase, apoi el urca, străbătea coridorul infernal, intra în odaie. Când n-ai mai suportat şi ai făcut ţăndări, cu umărul, uşa şi ai pătruns înăuntru, înăuntru el împărţea dansatoarelor, cu mâna lui, pâinea şi vinul.
Era ceasul cinei.
23. De la Primărie au zis că nu. Nu ai acte asupra ta, eşti un nimeni. Tu le-ai mărturisit că nişte bătrâni înţelepţi lucrează asupra actelor tale. Degeaba. De la Primărie au zis că nu.
La ora ceaiului, nici măcar cafea nu mai aveai, nu mai aveai nimic, pe nimeni care să le zică da, domnilor, e fiul tâmplarului Panthera, cel care v-a cioplit tuturor tâmplele de lemn, flaşnetele voastre cu iluzii. Şi, dacă nu aveai, ai ieşit să cumperi. Iar pentru că tot ai ieşit, ai trecut din nou pe la ei şi le-ai zis: „Iubiţi-mă ca pe voi înşivă. Eu sunt cel care este”. Iar ei ţi-au zis: „Bine, şefu’, o să ne amintim din când în când, mai treci pe-aici săptămâna viitoare”. Apoi au zâmbit şi au tăcut oarecum nedumeriţi. Tu te-ai întors acasă, ai pus cafeaua la fiert şi-ai numărat atent restul pe care ţi-l dăduse băcanul: treizeci de arginţi.
24. Duminică, te-ai arătat cu degetul, ai zis „eu” şi copacul a zis „eu”, piatra a zis „eu”, Animalul a zis „eu”. Astfel ai descoperit că „noi” este o eroare gramaticală.
La marele Aquarium al oraşului, piciorul lui Alexandru a zis aşa: „Nu vă mai închinaţi Animalului, el este sintaxa, curva samariteancă, el nu pricepe nimic. El doar pare că leagă între ele înţelesurile acestor vorbe, însă, dacă veţi sta pe gânduri, veţi vedea clar că nu acesta este adevărul. Cuvintele mele nu au nici o formă, nici un înţeles, el doar ţese între ele aceste absenţe, deodată cu iluzia că sunteţi, că existaţi, că aparţineţi unei ţări de semne, o ţară care – voi nu ştiţi – are o fisură prin care sensul se scurge spre nicăieri, spre nicicând, iar această scurgere vă afirmă chiar în secunda în care vă anulează. Acesta este adevărul! Credeţi deci în mine, închinaţi-vă acelor afişe care nu reprezintă nimic, pe nimeni, ele nu vă vor înşela niciodată. Iar dumneata, domnule Pilat, nu mai zâmbi aiurea, ia scaunul acesta şi du-te să te sinucizi dracului, acolo, unde se întâlnesc zidurile acelea, tâmpite, la colţ!” „Ei, şi?”, făcu Animalul, din umeri, un gest de sictir. Iubirea ta purta cu mândrie pe gleznă muşcătura unui ferăstrău.
25. El şedea gânditor şi oarecum trist pe ţărm, cu spatele la mare, jucându-se într-o doară cu degetul arătător în blana Animalului. Alături se construia un fel de turn, zidarii nu-l mai băgau în seamă, se obişnuiseră cu el, aşa, cum şedea cu spatele la mare, de luni în şir. Prima dată l-au întrebat cine este, ce vrea, de unde vine, iar dacă au văzut că nu răspunde, nu l-au mai întrebat nimic, l-au lăsat în plata lui, şi-au văzut de lucru. A venit noaptea – ei zideau sub felinare – apoi, iarăşi, s-a crăpat asurzitor de ziuă. Dăduse bruma pe grumazul Animalului şi el se juca într-o doară cu degetul în pudra sticloasă. A doua zi era tot acolo. A treia zi, s-au apropiat de el şi au văzut că nu mănâncă, nu bea, nu doarme. Respira doar, se juca şi şedea cu spatele la mare privind spre oraş. L-au mai întrebat ceva, iar dacă au văzut că nu răspunde, l-au lăsat încolo de smintit. Curând, el s-a topit în peisaj. Doar că, de la un timp, treaba o luase razna. Meşterii cumpăneau diferit, fiecare citea proiectul altfel decât celălalt, fiecare atârna firul cu plumb în altă parte. Turnul pornise pe orizontală ca, deodată, să se clădească în jos, închipuind un arc de triumf. Exact când au pornit să sape, zidindu-l spre centrul pământului, s-au săvârşit crimele. S-au ucis unul pe altul ca pe ei înşişi. Ultimul Maestru a ieşit însângerat din tunel, şi-a clătit tălpile în pânza subţire a unei meduze şi a înaintat, păşind peste talazuri. L-a mistuit orizontul. Abia când el s-a ridicat ostenit, pornind spre oraş, turnul a căzut fără zgomot, făcându-se nisip. Peste părul sur al Animalului ningea năprasnic.
26. Animalul făcuse din vorbe un fel de zeu şchiop şi hălăduiau prin oraş, discutând despre stele, despre peşti coloraţi, în timp ce tu desfăceai conservele cuvintelor şi ele erau goale ca regii.
Ai contemplat panorama. Oraşul se turtise, devenise plat. L-ai acoperit cu palmele şi ai strâns: marile bulevarde ţi s-au prelins printre degete. Ei adorau un singur partid: extrema simplă.
Five o’clock: momentul în care cafeaua se revărsase pe aragaz, pretutindeni, şi tu îţi închipuiai oraşul aşa cum l-ai visat să fie. Se făcea că palpită, că maţele mamei, grămădite pe cer, se umpleau şi se goleau la răstimpuri, că marele Aquarium moţăia sub soarele acela de miere, iar oraşul gemea sau ofta, câteodată ţipa, dar cel mai adesea primea vizite atunci când gemea sau ţipa. Ei trăiau acolo, în cubuleţele lor de beton, seara străbăteau marile bulevarde, să se atingă, să se bucure, să se convingă că sunt. Ai vrut să le spui adevărul, dar pe Corso apăruse Animalul învârtind manivela flaşnetei şi, dacă el înceta să învârtă, apăreai iarăşi tu, cu monstrul acela de lemn în spinare, iar unii ziceau „Acesta-i un viciu”, alţii – „Ar putea fi o artă”, „Este o literă”, i-ai dumirit, şi ai lăsat-o s-o poarte unul, Simon Cirineul, singurul care nu s-a-ndoit, singurul care a sorbit până la capăt cucuta acelui cuvânt.
„Du-o, Simone, i-ai zis, du-o unde vrei!”
Ei se întorceau de la promenadă în cubuleţele lor de beton, se întindeau pe partea dreaptă şi adormeau adânc.
27. După five o’clock, exact după întâmplarea cu turnul, ai cerut înţelepţilor să caligrafieze limba dansată. Tu puneai vocalele, ei – tăcerile dintre sunete, tu – consoanele, ei – ritmul.
Ai făcut o voltă, spunând primul „da”, altă voltă – primul „nu”, prima întrebare, iubirea ta unduia alături într-o declaraţie de amor, unii săltau cu strigăte războinice, alţii promiteau egalitatea între oameni, comunismul, belşugul, unii învăţau să mintă în noua limbă, şoferul unei ambulanţe se zbătea ca un peşte străpuns de căngi, cerând oxigen, dar cei mai mulţi conversau în paşi contorsionaţi, împleticiţi, articulând cuvinte fără noimă, „pas de deux, pas de trois”, şi doar balerina aceea care-l născuse pe Iuda sub lampioane roşii, singură, într-o cameră de hotel, încerca, sângerând pe poante, biciuindu-se cu cruzime, să recite evanghelia lui Ghilgameş.
Doamna Portăreasă îţi repeta lasciv că nu te-a căutat nimeni, iar Animalul, în pragul demenţei, reuşea să se afle sub tălpile tuturor, să denatureze sensurile, să altereze mesajele, să le răstălmăcească în metafore din care nimeni nu mai pricepea nimic, el era sintaxa, curva samariteancă, doar el pricepea totul.
28. Te-ai târât cu speranţă la buza oraşului şi ai privit lacom, până la orbire ai privit, şi dincolo era un câmp de nisip ori de apă sărată ori o nesfârşită stârpire şi te-ai întors. Animalul scăpase de sub control, lega bulevarde, iubiri, ambulanţe, maici de companie, bandaje, peşti fericiţi, lucruri care altfel nu s-ar fi întâlnit niciodată, piciorul lui Alexandru zâmbea şi tăcea oarecum nedumerit, maşinăria zburătoare se pregătea de survol, lovind aerul cu aripa neagră, cu aripa albă, doamna Portăreasă auzise o împuşcătură deasupra şi a vrut să fugă la etaj, cineva i-a zis „Stai, femeie, nu-s decât copite de mânz pe asfalt!” şi-ntr-adevăr oraşul mirosea a sudoare de cal, a grajduri, a praf, ai fi crezut că a fost traversat de cavalcadele lui Alaric, dar nu trecuse nimeni decât el, în quadriga lui, de la cumpărăturile obişnuite, ca să le dăruiască, spre seară, pâinea, vinul, cafeaua, circul, arginţii.
29. „Linişteşte-te, ţi-a zis doamna Portăreasă când ai intrat, linişteşte-te, nici măcar astăzi nu te-a căutat nimeni!” Tu ai tăcut oarecum nedumerit de aluzia cu „nici măcar astăzi”, ai străbătut trist şi calm coridorul infernal, ai pătruns în odaie. Ai rupt în porţii egale pâinea, vinul, peştii, maşinăria era la locul ei zvâcnind aripa neagră, lumea – la locul ei. Ai mai împins o dată bufetul, ai mai căutat o dată acolo pisica, dar nu era nimic în dosul bufetului. Deci nu o va mai căuta nimeni acolo, niciodată.
Five o’clock: ajunseseşi călare pe maşinărie în vârful muntelui Tabor, Simon şedea crucificat pe gânduri între doi tâlhari, i-ai pus cu blândeţe pe umăr o mână, el s-a întors şi ţi-a zis rugător „Mai lasă-mă, Barabas!”, apoi ţi s-a prelins printre degete şi n-a mai rămas nimic. Şi cum şedeai pe maşinăria aceea cu pene, ea a scos un picior, o gleznă şi a început să se rotească întâi încet, apoi din ce în ce mai repede, uraganic să se învârtă în jurul propriei tale axe, şi ai simţit cum te înşurubezi halucinant în pământ, ai fi vrut ca totul să se petreacă invers, era prea târziu, te înălţaseşi deja înăuntru, călătoreai către centru, planeta strălucea exaltând o lumină căreia, mai târziu, i s-a spus taborică.
30. Dinspre creştet, călătoria asta a ta se vedea ca un sabat, ca un carnaval bolnav. În burta lui erai tu, singur, alături – cineva străin, apoi, o fată frumoasă, descheiată la cicatrice; Portăreasa, în amor năvalnic cu Alexandru, urmat de el însuşi; Panthera – crucificat pe ambulanţa şoferului fără oxigen, scuipând în obrazul Gardianului; quadriga – trasă de pisici pe marile bulevarde; contabili răi şi mici, mângâindu-le cu o mănuşă splendidă pentru dresură de şoim; Simon – ivindu-se dintre vintrele unei maici de companie, în jurul gâtului cu singurătatea, cu uşa, cu visul de la five o’clock; omul năpădit de nervi, de frică, de praf, strigând după Ion – Iona – muribundul, în limba dansată şi răspunzându-i copacul, piatra, lesbienele, lui Toma, Iuda – numindu-l tandru pe Alaric – Petre; Pilat, zis Aldebaran, vânzând soarele de miere meşterilor sângeroşi; oraşul, pâinea, vinul, peştii coloraţi, cafeaua, bufetul, arginţii – căzuţi în laba lui Abbadon, mielul cu dinţi moi, toţi, toate, totul erau cu tine, erau – de fapt – tu, cel pe care nu l-a căutat nimeni, nimic, niciodată. Abia atunci, cum te înălţai în jos, ai priceput: uitaseşi chiar tu să te cauţi şi, în realitate, nu ai aşteptat vreodată pe nimeni.
31. Şi te-ai dus la casa cea arsă şi ai zis „Casă arsă, cinste cui ţi-a pus foc!” şi a ieşit de sub grinzile negre Animalul şi a râs.
„O vom lua de la capăt, au zis bieţii oameni, se-mplinise timpul s-o luăm de la capăt, ne săturaserăm, eram prea fericiţi.”
Ai făcut o reverenţă. Ai plecat spre casa vecinului în flăcări:
„Casă frumoasă, cinste cui ţi-a pus foc!”
32. După cum te-ai dus, nu s-a mai întâmplat nimic. Nici măcar nu mai avea ce să se întâmple. Sau cine. Poate doar tăcerea din ungherele mohorâte ori bezna de pudră. Dar parcă nici ele nu mai erau, nimic nu era nimeni. Crescuse deasupra acestui absolut nimic un astru care picura în neştire de cauză raze galbene peste un fel de scuar unde
33. el tocmai mima începutul.
„...şi când doamna Portăreasă i-a zis lui domnul Gardian că cu urechile ei a auzit împuşcătura, el i-a zis că-i nebună” (fragment dintr-o declaraţie).

Ilustratiile paginii apartin
pictorului Mircea Bârloiu
si fac parte din ciclul
Capricii după Goya


 

Apasa Aici
O variata gama de produse 2M Beauty. Intra sa vezi oferta! Tel: 021-255.21.87
Pastile De Marirea Penisului
Vimax este un stimulant natural puternic pentru barbati care creste lungimea si circumferinta penisului si dorinta sexuala.